Ji iata-ma in sfarsit acasa... Tabara a fost asa si asa..din cauza unor persoane...:-" dar zilele au trecut si am trait momente de neuitat alaturi de niste oameni pe care i-am cunoscut pt prima oara in viata mea;x
Dar, fericirea a durat putin pana in ziua de ieri. Knd am ajuns acasa si am aflat ca el MURISE. Avea in jur de 75 de ani, ii placea sa se plimbe si ma iubea mult. Era mereu prezent la evenimente din viata mea si mereu ma incuraja. Ii placea sa merg si sa ma tina pe piciorul stang. Niciodata nu imi facea reprosuri si era mereu de partea mea chiar si cand nu aveam dreptate. Acum tot ce a fost frumos s-a transformat in durere si suferinta. Azi e si ziua mamei mele, nici macar nu am apucat sa o pup si sa ii zic LA multi Ani, caci este prea ocupata. Ma simt singura. Tot ce imi doresc este sa treaca toate si sa plek departe. Acel om este bunicul meu.
Moartea e un abis, în care deşi ştim că trebuie să pătrundem cu toţii, de câte ori intră acolo cineva drag şi apropiat, în noi, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, se sfâşie sufletul de teamă, jale, disperare. Toate raţionamentele se sfârşesc la acest mal şi-ţi vine doar să strigi după un ajutor, care nu poate veni de nicăieri. Singura salvare, singura mângâiere ar putea fi credinţa, dar cineva care n-are nici lumânarea asta în mână, acela pur şi simplu poate să înnebunească la gândul nopţii veşnice.
